Partea 1 Partea 2 Partea 3 Parabola plecand de la destinele a doi copii care se nasc in 1900 intr-un sat din Italia. Unul din ei, Olmo Dalco, vine dintr-o familie de arendasi, iar celalalt, Alfredo Berlinghieri, este fiul proprietarului. Una dintre primele si una dintre cele mai lungi metafore politice cinematografice ale anilor 1970, filmul preferat al lui Bernardo Bertolucci a devenit posibil numai dupa succesul incredibil cu “Ultimului tango la Paris”. Acoperind patruzeci si cinci de ani de istorie sociala, acest film de cinci ore, in doua parti, nu isi propune sa amuze. Este o creatie polemica, vizualmente foarte bogata, chiar daca usor greoaie, care presupune cunoasterea liniilor generate ale istoriei moderne a Italiei si apoi detaliaza momente ale luptei sociale asa cum se manifesta ea in destinele a doi barbati. Dupa cateva scene sangeroase care au loc la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial intr-o regiune rurala a ltaliei, filmul face cativa pasi inapoi in timp pentru a descrie nasterea aproape simultana a doi nepoti — al proprietarului viei (Burt Lancaster) si al principalului sau ajutor (Sterling Hayden). Cei doi copii devin buni prieteni, dar, ca adult, Alfredo (Robert De Niro) duce viata hedonistica si lipsita de sens caracteristica oamenilor din mediul sau, in timp ce Olmo (Gerard Depardieu, aproape de nerecunoscut prin supletea sa) ramane un taran furios. Limitarea spatiului celei mai mari parti a actiunii la mosia si satul din apropiere intensifica atmosfera intima a filmului: cei doi barbati sunt, in microcosmosul acesta, cele doua clase sociale opuse ale Italiei, iar locul in care traiesc — Italia insasi. Cand Alfredo se casatoreste cu o femeie sofisticata (Dominique Sanda), taranii spera intr-o soarta mai buna, dar nadejdea lor se spulbera cand noul administrator al mosiei (Donald Sutherland) le impune, brutal, disciplina Camasilor Negre. Oricata afectiune pune Bertolucci in descrierea acestor conflicte intre aristocrati si tarani, filmul abia daca sugereaza vreo umbra de fericire. Realitatea distruge orice sursa de bucurie. Spectatorii care nu cunosc istoria sociala a Italiei s-ar putea sa astepte si sa spere ca, macar intamplator, lucrurile se amelioreaza. Dar aceasta nu se Intampla, asa cum o dovedesc scenele violente de la inceput. Distributia exceptionala, care include actori italieni, francezi si americani, face din aceasta pelicula usor pompoasa o experienta cinematografica extraordinara. Bertolucci si-a dorit probabil ca “Novecento” sa fie citat printre marile filme politice din istoria cinematografului, dar mesajul sau insistent si cam moralizator il face pe spectator sa caute satisfactie in alta parte, in particular in jocurile actoricesti ale lui De Niro si Depardieu.