În La dolce vita viaţa ne este înfăţişată cu obiectivitate, cu părţile sale urâte, cu ororile sale, dar şi cu frumuseţea sa. Trebuie să învăţăm să vedem părţile bune, să vedem frumuseţea ascunsă a lucrurilor, aşa cum o văd adesea copiii. Salvarea se află în miezul celei mai mari absurdităţi; în toată această amărăciune a noastră trebuie să găsim şi o picătură de miere. Jean-Louis Langier - 1960 (Cahiers du Cinema). Itinerarul unui ziarist care practică o gazetărie-pistol prin diverse cercuri ale societăţii italiene, trăind frenetic, fără răgaz pentru reculegere. Între un minut de dragoste şi altul de deznădejde, vânează o vedetă americană şi explorează un miracol, distras uneori de "măruntele sale probleme personale": tentativa de sinucidere a Emmei sau vizita tatălui căruia îi aruncă în braţe o cocotă. După ce şi-a abandonat ambiţiile de literat, îşi îngroapă, treptat, şi credinţa în orice altceva, fie şi în efemerul 'dulcei vieţi' a aristocraţiei romane. În final, nu-i mai rămân decât imaginea unui monstru marin şi privirea pierdută a unei tinere din lumea celor care încă vieţuiesc cu adevărat. Fellini le-a promis producătorilor "o istorie veselă despre distracţii", dar le-a livrat-o sub forma unor cumplite coşmaruri, dispariţie a unei civilizaţii jertfite plăcerilor efemer şi sarcastica aventură a mitului modern a vedetei. Deşi filmul a fost incriminat ca 'imoral' de către Oficiul Catolic, îndărătul exuberanţei sale ghiceşti descărcarea, convulsia subordonată ultimului ritm la modă, nefericirea înăbuşită cu distincţie. În scurtele lor răgazuri, personajele care nu latră la Lună ca răsfăţata vedetă, încearcă, precum Steiner, să evadeze în eternitatea sanscritei sau în liniştea căminului, iar pentru Marcello, alergătura cotidiană echivalează cu doza de morfină. Secv. rapel: Christul plimbat cu elicopterul deasupra Romei, insolenta regizare a 'Miracolului', dialogul prefabricat de la conferinţa de presă, flirtul cu Sylvia, sindrofia de la Steiner cu deznodământ macabru, orgia finală în palatul unui parvenit şi câte altele. (Dictionar universal de filme, 2002) "La dolce vita" este una dintre cele mai puternice şi profunde pelicule regizate de Federico Fellini. Naraţiunea prezintă o serie de evenimente din viaţa unui jurnalist interpretat magistral de Marcello Mastroianni, care îşi explorează nereuşitele profesionale şi amoroase, fiind în final o reflecţie asupra sensului vieţii, uşor de găsit sau dimpotrivă inaccesibil. Acţiunea se desfăşoară în Roma anilor '50, unde personajul lui Mastroianni se ocupă cu partea de senzaţional a ştirilor: vedete de film, viziuni religioase, aristocraţia decadentă. Talentul regizoral se manifestă în permanenţă. Secvenţa de început este pur şi simplu magistrală: un elicopter survolează Roma, deasupra unei statui a lui Iisus, peste ruinele Coloseumului, deasupra unui grup de femei care fac plajă pe marginea unei piscine, deasupra unei catedrale. Înainte ca un singur cuvânt din dialogul bogat să fie rostit, Fellini prezintă deja o lume în care valorile religioase ale Bisericii Catolice, reminescenţele păgâne ale vechii Rome, viaţa contemporană şi dificultăţile de comunicare şi exprimare se îmbină într-un tot dizarmonic şi totuşi fascinant. Marcello locuieşte împreună cu Emma, o femeie care îl iubeşte şi doreşte o căsătorie tradiţională, dar în acelaşi timp este posesivă şi acaparatoare, incapabilă de a înţelege căutarea lui pentru sensuri şi simboluri într-o existenţă pe care ea o vede ca bidimensională şi clară. Pe parcursul naraţiunii Marcello întâlneşte şi alte personaje feminine fascinante: Anouk Aimee joca rolul unei iubite, frumoasă, Anita Ekberg este o vedetă americană de film, cel puţin la fel de frumoasă şi atrăgătoare într-un fel simplu. Marcello se întâlneşte şi cu o tânără care lucrează la un restaurant aflat lângă plajă, fiind cucerit de simplitatea şi naturaleţea acestuia. La finalul filmului cei doi se reîntâlnesc pe plajă, separaţi fizic de valuri, despărţiţi emoţional de cinismul său, acum depăşit, dar şi de inocenţa pe care ea a reuşit să o păstreze. Fellini conferă şi o dimensiune religioasă personajului principal, atunci când Marcello scrie mai multe materiale despre inexplicabilă apariţie a Fecioarei Maria, relatată de doi copii. Relaţia lui Marcello cu tatăl său este prezentată într-o manieră dulce-amăruie. Integrarea sau dimpotrivă respingerea intelectualului în viaţa mondenă este reprezentată de scenele unei petreceri organizate de unul dintre prietenii ziaristului, Steiner, unde se adună artişti, vedete, poeţi, filosofi. Marcello are aici ocazia de a-i ridiculiza pe pretinşii intelectuali, dar petrecerea îi oferă şi ocazia unui monolog memorabil. Ca şi Marcello, nici Steiner nu este cu adevărat fericit, deşi are o familie iubitoare, bani, succes, prieteni. Cu toate acestea ceva lipseşte, ceva nu este aşa cum ar trebui să fie, se simte nevoia unei schimbări. Această metaforă cinematografică este specifică pentru epoca în care a fost realizată pelicula. Conflictul Est-Vest, Războiul Rece a cărui prezenţă se făcea simţită în permanenţă, ameninţarea nerostită a unui pericol nuclear, erau teme abordate atât în existenţa cotidiană cât şi în artă. În final este vorba despre o meditaţie asupra vieţii, artei şi iubirii.