Partea 1 Partea 2

„Ma distrugeti!” le striga Jim Stark, interpretat de Dean, parintilor sai cicalitori, dand glas confuziei si alienarii sfasietoare resimtite de atatia dintre protagonistii lui Ray. Inca de la primul sau film, “Amantii noptii” (1949), regizorul tratase in mod repetat destinul singuratic al marginalizatilor Americii, aratandu-si simpatia in special fata de tinerii vulnerabili care cautau un soi de indrumare din partea generatiei mai varstnice, ea insasila fel de lipsita de intelepciune si trista ca si ei. Jim se simte tradat de familia sa, de profesori, de politisti si, mai presus de toate, de camarazii sai. Cautarea constanta a unor situatii excitante este la fel de iresponsabila (desi mai putin vinovata, dat fiind varsta frageda) ca si refuzul adultilor de a se confrunta cu dilemele morale. Impreuna cu alte suflete ratacite, Judy (Natalie Wood) si Plato (Sal Mineo), Jim incearca sa isi creeze propria familie alternativa, una bazata pe incredere reciproca. Nu este de mirare ca cei trei, adusi laolalta de moartea absurda si inutila a unui prieten manat de plictis, isi testeaza valoarea intr-o cursa smintita pe varful unei stanci si, uniti de notiuni idealiste de „sinceritate”, traiesc intr-o casa de vis paraginita, de pe dealurile Los Angelesului, izolati de lume. Raspunsul lui Ray la intrebarea cum sa portretizeze idealismul romantic al tinerilor sai visatori este, in mod admirabil si fericit, unul de ordin fizic. Filmul ar fi trebuit sa fie turnat initial in alb-negru, dar Ray i-a convins pe cei de la Warner sa-l lase sa il realizeze color. Nuantele mate adesea expresioniste si compozitiile CinemaScope tipic incarcate evoca natura febrila a experientei adolescentine. In mod similar, Ray foloseste arhitectura si decorurile, mai ales diferenta dintre spatiul public si cel privat, pentru a ne facilita intelegerea emotiilor personajelor. Intunericul din interiorul unui planetarium devine spatiu predilect pentru farse, refugiu si reverie, si chiar pentru contemplarea locului individului in cosmos. Terasa de afara este ulterior transformata de o suprainaltare a camerei de filmat intro arena insorita in care se desfasoara o lupta cu cutitele dupa modelul tauromahiei, gesturi histrionice adecvate. Ray intelege modul in care, mai ales la tinerete, ne percepem viata ca pe o drama. Simtul sau imaculat pentru culoare, compozitie, montaj, lumina si interpretare accentueaza importanta actiunii. Un motiv pentru care el si Dean au fost facuti unul pentru celalalt; nu doar stilul actorului, ci intreg corpul acestuia a dat viata in mod dramatic furtunii launtrice. Lucrul este valabil si pentru arta regizorala a lui Ray in ce priveste modul acut fizic in care exprima nelinistita vitaIitate interioara. Cat de pacat ca proiectele la care Ray si Dean planuiau sa lucreze impreuna nu s-au materializat niciodata. Au trebuit sa se multumeasca cu un singur film mare. Acest clasic al genului este prea adesea si pe nedrept socotit ca fiind doar cel mai bun dintre cele trei filme de lungmetraj in care a jucat James Dean in scurta sa viata, incheiata in mod tragic. “Rebel fara couza” ramane de departe cel mai bun film al anilor 1950 care se ocupa de un fenomen nou la acea vreme, delincventa juvenila. Este in acelasi timp o lucrare de referinta a lui Nicholas Ray, un regizor extrem de talentat si care face o nota distincta, dar care, din nefericire, ramane la fel de subestimat acum pe cat era si pe vremea cand lucra la Hollywood. Dificultatea de a trăi a unui tineret care îşi disimulează sensibilitatea în spatele unei aparenţe de duritate şi bravadă. Violenţa nu este decât un mod de a nega o familie şi o societate care nu răspund dorinţelor de puritate şi absolut ale acestui tineret. - E. Fuzellier -1989